Ascultați și să vă bucurați!

                                   Psalmul 34:1-8

            „Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.

            Să mi se laude sufletul în Domnul!

            Să asculte cei nenorociți și să se bucure.

            Înălțați pe Domnul, împreună cu mine. Să lăudăm cu toții Numele Lui!

            Eu am căutat pe Domnul, și mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile mele.

          Când îți întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, și nu ți se umple fața de rușine.

            Când strigă un nenorocit, Domnul aude, și-l scapă din toate necazurile lui.

            Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se tem de El, și-i scapă din primejdie.

            Gustați și vedeți ce bun este Domul!

            Ferice de omul care se încrede în El.”

        Oricât de multe cuvinte de preamărire I-am adresa lui Dumnezeu, tot nu ar fi îndeajuns să-I mulțumim pentru harul minunat, pentru binecuvântările și binefacerile cu care ne „tratează” în fiecare zi.

         Toate promisiunile Lui, sunt Da și Amin. Și în oricât de mare număr suntem adunați în Casa Tatălui; dacă suntem doi, trei, sau mii, El are pentru fiecare dintre noi, „un pește și o bucată de pâine", și cu bucurie le împarte fiecăruia.

        Dar ca să iei din mâna Lui bucatele pe care ți  le-a pregătit, trebuie sa fii flămând; pentru că dacă ești sătul, vei refuza „mâncarea”.

         Însă, parafrazând cuvintele Sale, zice Domnul Isus în Predica de pe munte: „Ferice, de cei care mănâncă și totuși rămân flămânzi după neprihănire... ”

         Mă rog ca Domnul Dumnezeu să ne sature cu bunătățile Sale ori de câte ori deschidem Scriptura, iar noi să-L slăvim și să-L preamărim nu numai cu buzele și nu numai cu jumătate de gură, ci din toată inima să strigăm: Lăudat să fie Domnul!

            Să mâncăm pe săturate, de fiecare dată, dar să rămânem, totuși mai flămânzi după neprihănirea dăruită nouă prin jertfa de la Calvar.

         Așa erau credincioșii din Bereea! Ei „mâncau” cuvintele rostite de către Pavel, de către Petru și Ioan, dar se duceau acasă „flămânzi” și deschideau Scripturile, ca să-și completeze meniul și să mănânce „desertul”, „prăjiturile” care nu se găsesc în altă parte, decât în Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu.

            De aceea, deschideau Scripturile ca să le cerceteze.

        „Cuvintele Tale sunt mai dulci decât fagurul de miere…”  spunea psalmistul care gustase din bunătatea Domnului.

        Psalmistul, ne îndeamnă în textul de mai sus, să strigăm către Domnul ori de câte ori ne apropiem în rugăciune.

     Dar de ce trebuie să ne rugăm tare, sau de ce trebuie să strigăm către Domnul în rugăciuni și de ce trebuie să strige cel nenorocit ca să fie auzit și ascultat?

Nu ne aude Dumnezeu, El care cunoaște chiar și gândurile noastre?

În Psalmul 139:4 spune Cuvântul sfânt că: „Nu-mi ajunge cuvântul pe limbă și El îl cunoaște”.

El care aude suspinul inimii: Luca 9:47 „Isus le-a cunoscut gândul inimii…”, oare nu aude rugăciunea, sau strigătul inimii celui ce vine cu credință înaintea Lui?

Ana, spune Cuvântul lui Dumnezeu, că se ruga în inima ei și numai buzele și le mișca și totuși Domnul Dumnezeu i-a auzit „strigătul” și i-a răspuns din cer prin „fapte”.

Ca pe orice cale, sau în orice domeniu, așa este și pe calea credinței și anume, sunt extreme:

Dar Domnul Dumnezeu ne cheamă la echilibru;

A striga nu înseamnă a țipa!

La Dumnezeu nu trebuie și nici nu ai voie să țipi, ci trebuie cu înțelepciune să faci toate lucrurile în așa fel ca Domnul Isus să se bucure și să nu fie batjocorit din pricina ta, niciodată.

În Psalmul 18:6 scrie: „Dar, în strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul, și am strigat către Dumnezeul meu; din locașul Lui, El mi-a auzit glasul, și strigătul meu a ajuns până la El, până la urechile Lui.”

De fapt, Dumnezeu ştie ce vreau să spun înainte de-a deschide gura.

            „Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!” spune Domnul Dumnezeu prin proorocul Isaia 65:24.

Pentru a-mi arăta voinţa și dorinţa ca EL să intervină în ajutorul meu, trebuie să strig cu credință.

Dumnezeu nu forţează voinţa omului, dar este gata întotdeauna și vrea să intervină nu numai în rău și strâmtorare, ci și în bine și bucurie!

De aceea, trebuie să strigăm către Dumnezeu, în orice stare, laudele și binecuvântările pe care numai El le merită.

În Psalmul 18:3 David, om după inima lui Dumnezeu, ne învață ce trebuie să facem în fiecare zi: „Eu strig: „Lăudat să fie Domnul!” Și sunt izbăvit de vrășmașii mei”.

Nu este ascuns și nu este necunoscut faptul că lumea întreagă trăiește o vreme a descurajărilor, a deznădejdilor și se întreabă: ce va fi, cum va fi, cum vom ieși din „teama„ care ne-a cuprins, din „spaimele” valurilor care vin unul după altul?

Chiar și Biblia vorbește despre valuri care vin, chemându-se unul pe altul și popoare întregi se cutremură la vuietul lor.

Împărățiile se clatină, neamurile se frământă.

 În aceste condiții, Împărăția lui Dumnezeu stă neclintită, ca o stâncă de veacuri, iar poporul Domnului trebuie să stea liniștit la adăpostul aripilor Împăratului care o guvernează cu putere.

Ceea ce ne ține pe noi tari în Domnul, este credința prin care vedem că „butoanele” vremurilor nu sunt la îndemâna oamenilor, ci sunt în mâna lui Dumnezeu.

Este adevărat că și noi suntem oameni cu slăbiciuni și țărână neputincioasă, dar avem în cer un Tată care zilnic ne poartă povara; de aceea, ne ridicăm degrabă din starea de temere, ne punem nădejdea în Domnul, care negreșit ne va duce în siguranță, în locașul pregătit.

Să strigăm către El când lacrimile ne brăzdează fața, pentru că El plânge cu cei ce plâng; să strigăm către Domnul și când suntem bucuroși și fericiți, pentru că El se bucură cu cei ce se bucură.

Domnul să ne binecuvânteze!